Diamantele de laborator sunt identice cu cele naturale fiind facute in laboratoare cu technologii avansate.
Omul de știință Antoine Lavoisier a demonstrat în 1772 că diamantul este format doar din carbon. Din acel moment a început cercetarea febrilă și de neoprit pentru crearea de diamante în laborator, acesta devenind un subiect de importanță strategică pentru multe țări având în vedere rolul sau esențial în industrie.
În urma experimentelor efectuate, chimiștii James Hannay (în 1880) și descoperitorul moissanitului Henry Moissan (în 1893) au declarat în mod greșit, însă de bună credință, că au fost în măsură să sintetizeze diamante printr-o procedură foarte asemănătoare cu cea descrisă în povestea lui H.G.Wells din 1894 „The diamond maker”. Acesta avea cunoștință despre procedura dezvoltată de Hanney deoarece descoperirea fusese publicată în 1880, în The Times, de către directorul de mineralogie al Muzeului Britanic.
General Electric pretinde că a fost prima companie din lume care a creat diamante la sfârșitul anului 1954. În realitate însă, compania suedeză ASEA reușise deja, în 1953, să creeze diamante în propriul laborator, dar informația a fost făcută publică de abia în anii ’80, datorită faptului că era vorba de un proiect secret. Interesele economice pentru crearea diamantelor au fost atât de mari încât a fost dezlănțuit un adevărat război pentru a intra in posesia secretelor industriale. La momentul respectiv se puteau crea diamante de dimensiuni modeste (sub 1 mm), de o calitate slabă, ce puteau fi folosite doar în sectorul abrazivelor. În anii ’70 au început să apară și diamante de calitate, care au fost folosite în cercetare. La începutul anilor 2000 au fost introduse și piața bijuteriilor diamante de laborator de calitate, însă de mici dimensiuni. După această dată, companiile americane au început să producă diamante mai mari.
Fabrica românească de diamante industriale Rami Dacia, creditată cu povești demne de un roman de spionaj, nu a rezistat concurenței și a trebuit să se închidă în 2010.
În prezent, nu există în lume mai mult de 15 companii capabile să producă diamante mari de înaltă calitate, denumite „diamante de laborator”, iar cererea pentru acestea este în creștere exponențială.
Diamantele de laborator sunt identice cu cele naturale și nu au nicio legătură cu zirconul sau moissanitul. Un exemplu plastic ar fi sa comparăm un cubuleț de gheață luat dintr-un ghețar cu cel din congelatorul de acasă. Avem de-a face tot cu apa înghețată în ambele situații.
Diamantele de laborator sunt tăiate și certificate în același mod ca cele naturale, dar inscripționate cu mențiunea „diamant de laborator” pentru a nu crea confuzie. Aceste diamante sunt produse folosind două metode: HPHT și CVD.
Tehnica HPHT este cea mai simplă grafitul fiind supus unor temperaturi de 1.500 de grade C și unor presiuni de peste 50.000 de atmosfere, în prese mari, simulând procesul natural din interiorul pământului. Această tehnică nu permite un control precis al procesului, ceea ce face ca diamantele de laborator mici să fie produse astfel.
În schimb, CVD este unul dintre cele mai complexe, avansate și secrete procese industriale din lume. Recent a fost descoperit că procedeul CVD se regaseste in spațiul cosmic in noruri de gaze unde se formează stelele. Explicat în mod simplificat, procesul constă în introducerea metanului (CH4) într-un cilindru din oțel la joasă presiune. Aici, metanul intră în contact cu o sfera de plasmă (a patra stare de agregare a materiei) generată de micro-unde la o temperatură de peste 3.000 grade. Radicalii de carbon foarte reactivi, scoși din metan, coboară în reactor, unde temperaturile sunt mai joase și unde se așază în „felii” de diamant foarte subțiri care cresc atom cu atom, creând cristale de diamante de o calitate excepțională. Procesul are avantajul de a crea diamante cu caracteristici la comanda cerute de lumea industrială și de cercetare.
Diamantul de laborator ajunge să aibă costuri finale, pentru public cu aproximativ 50% mai mici decât cele naturale, iar noile generații de clienți par să-l prefere în locul celui natural pentru că au un impact mai mic asupra mediului iar originea lor este controlată.
Succesul diamantului de laborator a fost ajutat și de faptul că însăși compania De Beers, intotdeauna dușmanul diamantelor de laborator, a decis în 2018 să producă propria linie de bijuterii doar cu acest tip de pietre.
Pentru fiecare carat de diamant natural șlefuit se estimeaza ca sunt extrase 15 tone de pământ și 160 kg de CO2 sunt introduse în atmosferă, pe când in cazul diamantelor de la laborator se introduc in atmosferă mai puțin de 5 kg de CO2 .
